Comunicarea pe intuneric.

Eram intr-un beci cu etaj din lemn, inconjurat de pustietate si miros de mucegai. Am plecat din prezenta luminii cu speranta de a-mi ingropa gandurile ce imi taiau corpul in bucati marunte precum boabele de nisip dintr-un desert pustiu. De fapt gresesc. Nu corpul era cel macelarit( desi era mai bine), ci sufletul era cel osandit la moarte prin tortura. Pe drumul dintre cele doua adrese, am ratacit aievea ca intr-un vis in care pasii nu ma ascultau, in care urletul nu se auzea, insa in rest totul era amplificat. Bajaind am cautat intrarea catre locul cu intuneric, si m-am asezat intr-un colt in care greu puteam fi depistat. Dintr-o data, o persoana se afla langa mine intrebandu-ma daca doresc ceva. Si ma gandeam atunci ce imi doresc cu adevarat. Insa individul respectiv nu era nici filozof si nici psiholog. In cele din urma, apa tonica cu lamaie era singurul lucru material ce il puteam dori. Macar asa imi stingeam setea ce ma rodea pe interiorul gatului. Odata sorbind din bautura respectiva, parca ma simteam mai bine, si asta tot la nivel de trup. Insa Sufletul tot in arsita zacea. Iar atunci am inceput sa comunic cu ea. Nu era o comunicare ca toate comunicarile. Era vorba de o comunicare pe intuneric, la nivel de simturi si trairi, fara telefoane mobile sau acces la internet. Locul in care ma aflam, nici macar nu se alfa pe planeta muritorilor, ci totul se intampla intr-o camera uitata dintr-o galaxie indepartata.
Arsita sufletului m-a facut sa urlu catre ea. Am urlat atat de tare incat tot ce zacea in acel intuneric a luat-o la fuga precum liliecii dintr-o pestera la prezenta luminii. Am urlat fara macar sa am speranta ca Ea sa imi raspunda. Am urlat si am tacut. Am tacut asteptand si asteptand un raspuns. Nu stiu sa va spun drept cat timp a trecut, probabil secole intregi, pana cand raspunsul ei a venit catre mine. Era un raspuns bland, atat de bland incat daca eu nu ma opream din urlat, nu il auzeam. Odata auzind ce imi sopteste, am continuat sa imi indrept mintea catre ea. Acum nu mai urlam, ci gandeam. Tot ce ii comunicam nu se mai transmitea prin cuvinte sau zgomot ca si mai inainte, ci prin liniste si intuneric. Incercam sa ii spun cat de mare e iubirea mea, incercam sa ii spun cat de puternic e sevrajul fara ea, incercam sa ii spun cat de dureros e totul fara ea. Dupa ce ii spusesem aceste lucruri, s-a asternut linistea, iar aceasta liniste s-a prelungit pana in stadiul in care eram convins ca un raspuns din partea ei nu va mai veni. Iar atunci cand ma asteptam mai putin, tot in liniste si intuneric, venise raspunsul ei. Acel raspuns se invartea in zona lipsei de incredere, Zicea ca totul este la nivel de parere personala si nesanatoasa. Atunci am inceput din nou sa urlu si sa nu mai ascult raspunsurile ei. Si totul devenise un monolog. Un monolog pe intuneric. Urlam atat de tare incat nici raspunsurile mele nu le mai auzeam. Imi cream in propria-mi minte dialoguri, imi cream intanlniri cu Ea, imi cream pana si sentimentele ei. Zaceam si cream intruna. Insa tot acest proces fals de creatie ma obosise. Am obosit atat de tare incat simturile si puterile mele imi urlau la randul lor ca am murit. Si probabil asa si era. Asa ca m-am complacut in acea stare moarta in care timpul disparuse si ma bucuram ironic de starea de nesimtire si liniste profunda. Zaceam intr-un cavou de-al lui Bacovia, in care singurul lucru ce producea miscare, era singura coroana de plumb care scartatia enervant. Pe cripta mortii nici macar un epitaf nu era gravat si nici macar o floare parasita cu lacrimi nu era uitata. Eram doar eu,intunericul si coroana de plumb. Si dupa ce linistea se asternuse fara vointa mea, dupa ce urletul meu nu mai avea putere sa se auda, am auzit iarasi vocea ei blanda ca un susur de apa ce spunea " Te Iubesc, Ba ! " . Atunci am inlaturat capacul, am indepartat coroana de plumb, am deschis cavoul si am inceput sa pasesc timid pe o poteca ingusta dar lunga, in care bornele kilometrice imi indicau sutele de kilometrii ce ii aveam sa ii parcurg pe intuneric catre Ea. Eram iesit din acel beci cu etaj din lemn, eram din nou la viata si eram din nou pe drumul catre Ea. Insa comunicarea pe intuneric a continuat. Nu mai conta lumina sau intunericul. Tot ce conta era comunicarea.