Ieri am
implinit douazeci si cinci de ani. A fost o zi in care de la primele minute ale
zilei telefonul imi suna cu binecunoscutele felicitari. De fiecare data cand
suna , un nod in gat mi se punea, iar inima mi-o lua la galop. De fiecare data
credeam ca e ea. Insa nu era. Dupa lungi asteptari si amanari ale somnului,
m-am lasat totusi invins si am adormit.
Dimineata, cum am deschis ochii, primul lucru care l-am facut a fost sa verific
telefonul sa vad daca mi-a trimis mesaj. Insa nici de data asta, nici un semn.
Ma gandeam in sinea mea, ce rost isi mai au celelalte felicitari daca nu vin
din partea ei. In cele din urma, incercand sa imi alung tristetea ce ma invada,
am ales sa ies si sa ma plimb prin oras. Odata in an era ziua mea si nu aveam
de gand sa mi-o petrec in tristete. Si asa am inceput sa merg prin librarii si
cafenele, sa citesc sau chiar sa scriu. Orice numai sa nu am gandul indreptat
spre ea.
Dupa o
supradoza de ceaiuri si cafele prin diverse localuri, am intrat in ultima
cafenea ce mi-o propusesem sa o vizitez.
M-am asezat la o masuta de doua persoane situata in coltul din stanga al
incaperii. Pe masuta din lemn de brad,
era ca si ornament o vaza cu trei flori albe de campie, si o lumanare ce isi
raspadea razele prin incaperea cu lumina difuza. “ Mai aici si ma duc acasa.”
Totusi
oricat incarcasem ca macar in ziua respectiva sa nu ma gandesc la ea, nu am
reusit. Pana si melodiile din cafeneaua verde imi amintea de acea vara minunata
ce o petrecusem indeaproape. Si cum tot zaceam in acea stare de dor, la un
moment dat telefonul suna. De aceasta data era ea. Imi urase “ La Multi Ani “
si ma intrebase ce fac. Ii rezumasem pe scurt cum imi petrecusem ziua de
nastere si cam atat durase tot apelul. Ce e drept, m-a inveselit putin apelul
ei. Dar nu in totalitate.
Inainte de
a cere nota de plata, am simtit cum doua maini reci si tremurande mi se lipesc
de ochi. Cum puteam sa nu recunosc pielea ei? Cum puteam sa nu ii simt emotia?
Cum puteam sa nu ii adulmec mirosul. M-am ridicat in picioare si m-am intors
catre ea. M-a privit in ochi, mi-a intins cadoul si m-a sarutat pe obraz.
Atunci nu am mai putut sa rezist presiunii si am strans-o in brate soptindu-i
ca o iubesc. In acel moment, nu imi spusese nimic, insa puteam citii in ochii
ei, ca a lasat garda jos si de acum va fi asa cum trebuia sa fie.
Restul
serii l-am petrecut plimbandu-ne de mana pe malul grandiosului rau Bega, unde
ne aduceam aminte de prima intalnire pe banca alba, sau de primele glume ce le
faceam unul pe seama celuilalt. Ne aminteam de copilarismele noastre si radeam.
De asemenea, ne faceam si planuri de viitor. Ne imaginam in primul rand ce vor
zice parintii, dupa care unde sa facem nunta, ba chiar ne imaginam zborul catre
Hawaii in luna de miere.
Puteam sa
jur, si chiar sa pariez cu viata, dar niciodata nu as fi crezut ca ea sa cedeze
si sa imi dea acea sansa la care visam necontenit in fiecare noapte si zi.
Acum dragul meu cititor, daca vreodata vei
trece prin aceasi zona in care am trecut si eu, ai o singura cale de scapare.
Dumnezeu. El este chiar si in cele mai marunte lucruri, precum ar fi un simplu “
La Multi Ani “.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu