Marsul funebru al inimii.

Se intamplase intr-un timp indepartat, in care Inima era posedata de un zeu al iubirii si oricate exorcizari ar fi avut la activ, Inima tot posedata era. Unul dintre marii intelepti ai acelei vremi, incercase prin diferite metode, ortodoxe sau mai putin ortodoxe, sa scape Inima de acea iubire. Problema nu consta in posedare, ci in faptul ca iubirea era una neimpartasita. Iar acest lucru ii aducea numai neplaceri neintalnite pana atunci Inimii frante. De cum zarea prima raza de soare a diminetii si pana ce adormea ( cu dificultate), Inima noastra numai pentru Ea batea. Apropiatii o judecau, o condamnau, ba chiar o considerau nebuna. Insa Inima nu ii lua in seama. Era posedata si iubea.
La un moment dat, dupa ani si ani de batai neregulate si eforturi supreme de a ramane in viata, Inima s-a imbolnavit. Stapanul ei, incerca prin diverse leacuri sa o vindece, sa o readuca la viata de dinainte si sa ii ofere sanatatea dorita. Insa Stapanul se vedea neputincios in fata bolii necrutatoare ce o avea Inima lui. Desi, precum am spus, studiase tot soiul de carti de specialitate si incercase fiecare metoda de vindecare, venise clipa in care se daduse batut. Deja se complacea in ideea ca in cele din urma, Inima lui scumpa ce batea pentru Ea, va muri.
La un rastimp, la urechiile Stapaului ii ajunsese o vorba ce facuse ocolul regatului precum ca s-ar gasi leac pentru Inima lui. Iar acel leac, il putea oferii doar fata pentru care batea Inima lui. La auzirea acelei vesti, Stapanul, isi luase cu grija Inima, o pusese din nou in piept si plecase in cautarea Ei. Cauta si intreba prin fiecare cetate, unde o poate gasi pe Ea sa ii vindece Inima sarmana, insa nimeni nu avea nici un raspuns pentru el. In cautarea lui, multe au fost momentele in care dorea sa se dea batut. El obosise de atata cautare, iar Inima lui gemea de durere si isi anunta moartea prin urlete neauzite. Si asa, si in ultimile clipe si cu ultimile puteri, Inima Stapanului tot mai batea pentru Ea.
Dupa multa vreme de cautare prin fiecare cetate de pe fata pamantului, Stapanul ajunsese din nou acasa fara sa o gaseasca pe Ea. Inima inca nu murise, insa slabise ingrozitor. Toti cei care o cunosteau, o plangeau de mila, atat pe ea, cat si pe Stapanul ei care astepta din zi in zi, din ceas in ceas , sa nu o mai auda batand.
De oboseala vegherii, Stapanul adormise si o visase pe Ea. Pe marea iubire a Inimii lui. Era atat de frumoasa incat numai o atingere daca iar fi dat Inimii ,aceasta s-ar fi vindecat.
Inainte de ivirea zoriilor, Stapanul se trezise. Realizase ca totul fusese un vis, iar Ea tot negasita era. Buimac, fugise catre patul Inimii. In acel moment, un urlet monstros se auzise in tot regatul. Era urletul Stapanului ce isi vedea Inima moarta. Siroaie de lacrimi au inceput sa ii cada pe obraji, si nu se mai putea oprii din suspine. Cu sufletul mahnit, isi pusese Inima intr-un cavou din aur cu interior de matase rosie si pormise sa isi conduca pretioasa lui Inima pe ultimul drum. La acest mars funebru, venise fiecare locuitor al regatului sa ii fie alaturi Stapanului. Dupa funeralii, legenda spune ca Stapanul s-a inchis in castelul lui si nu a mai dorit sa auda sau sa vada pe careva.
De suparare si dor, nu trecuse multa vreme si murise si Stapanul. Pana si in zilele de azi, se vorbeste de Marsul Funebru al Inimii si de moartea Stapanului ei.