Cand realitatea se transforma in fictiune

Ieri am implinit douazeci si cinci de ani. A fost o zi in care de la primele minute ale zilei telefonul imi suna cu binecunoscutele felicitari. De fiecare data cand suna , un nod in gat mi se punea, iar inima mi-o lua la galop. De fiecare data credeam ca e ea. Insa nu era. Dupa lungi asteptari si amanari ale somnului, m-am lasat totusi  invins si am adormit. Dimineata, cum am deschis ochii, primul lucru care l-am facut a fost sa verific telefonul sa vad daca mi-a trimis mesaj. Insa nici de data asta, nici un semn. Ma gandeam in sinea mea, ce rost isi mai au celelalte felicitari daca nu vin din partea ei. In cele din urma, incercand sa imi alung tristetea ce ma invada, am ales sa ies si sa ma plimb prin oras. Odata in an era ziua mea si nu aveam de gand sa mi-o petrec in tristete. Si asa am inceput sa merg prin librarii si cafenele, sa citesc sau chiar sa scriu. Orice numai sa nu am gandul indreptat spre ea.

Dupa o supradoza de ceaiuri si cafele prin diverse localuri, am intrat in ultima cafenea ce mi-o propusesem sa o vizitez.  M-am asezat la o masuta de doua persoane situata in coltul din stanga al incaperii.  Pe masuta din lemn de brad, era ca si ornament o vaza cu trei flori albe de campie, si o lumanare ce isi raspadea razele prin incaperea cu lumina difuza. “ Mai aici si ma duc acasa.”

Totusi oricat incarcasem ca macar in ziua respectiva sa nu ma gandesc la ea, nu am reusit. Pana si melodiile din cafeneaua verde imi amintea de acea vara minunata ce o petrecusem indeaproape. Si cum tot zaceam in acea stare de dor, la un moment dat telefonul suna. De aceasta data era ea. Imi urase “ La Multi Ani “ si ma intrebase ce fac. Ii rezumasem pe scurt cum imi petrecusem ziua de nastere si cam atat durase tot apelul. Ce e drept, m-a inveselit putin apelul ei. Dar nu in totalitate.

Inainte de a cere nota de plata, am simtit cum doua maini reci si tremurande mi se lipesc de ochi. Cum puteam sa nu recunosc pielea ei? Cum puteam sa nu ii simt emotia? Cum puteam sa nu ii adulmec mirosul. M-am ridicat in picioare si m-am intors catre ea. M-a privit in ochi, mi-a intins cadoul si m-a sarutat pe obraz. Atunci nu am mai putut sa rezist presiunii si am strans-o in brate soptindu-i ca o iubesc. In acel moment, nu imi spusese nimic, insa puteam citii in ochii ei, ca a lasat garda jos si de acum va fi asa cum trebuia sa fie.

Restul serii l-am petrecut plimbandu-ne de mana pe malul grandiosului rau Bega, unde ne aduceam aminte de prima intalnire pe banca alba, sau de primele glume ce le faceam unul pe seama celuilalt. Ne aminteam de copilarismele noastre si radeam. De asemenea, ne faceam si planuri de viitor. Ne imaginam in primul rand ce vor zice parintii, dupa care unde sa facem nunta, ba chiar ne imaginam zborul catre Hawaii in luna de miere.

Puteam sa jur, si chiar sa pariez cu viata, dar niciodata nu as fi crezut ca ea sa cedeze si sa imi dea acea sansa la care visam necontenit in fiecare noapte si zi.

 Acum dragul meu cititor, daca vreodata vei trece prin aceasi zona in care am trecut si eu, ai o singura cale de scapare. Dumnezeu. El este chiar si in cele mai marunte lucruri, precum ar fi un simplu “ La Multi Ani “.

Marsul funebru al inimii.

Se intamplase intr-un timp indepartat, in care Inima era posedata de un zeu al iubirii si oricate exorcizari ar fi avut la activ, Inima tot posedata era. Unul dintre marii intelepti ai acelei vremi, incercase prin diferite metode, ortodoxe sau mai putin ortodoxe, sa scape Inima de acea iubire. Problema nu consta in posedare, ci in faptul ca iubirea era una neimpartasita. Iar acest lucru ii aducea numai neplaceri neintalnite pana atunci Inimii frante. De cum zarea prima raza de soare a diminetii si pana ce adormea ( cu dificultate), Inima noastra numai pentru Ea batea. Apropiatii o judecau, o condamnau, ba chiar o considerau nebuna. Insa Inima nu ii lua in seama. Era posedata si iubea.
La un moment dat, dupa ani si ani de batai neregulate si eforturi supreme de a ramane in viata, Inima s-a imbolnavit. Stapanul ei, incerca prin diverse leacuri sa o vindece, sa o readuca la viata de dinainte si sa ii ofere sanatatea dorita. Insa Stapanul se vedea neputincios in fata bolii necrutatoare ce o avea Inima lui. Desi, precum am spus, studiase tot soiul de carti de specialitate si incercase fiecare metoda de vindecare, venise clipa in care se daduse batut. Deja se complacea in ideea ca in cele din urma, Inima lui scumpa ce batea pentru Ea, va muri.
La un rastimp, la urechiile Stapaului ii ajunsese o vorba ce facuse ocolul regatului precum ca s-ar gasi leac pentru Inima lui. Iar acel leac, il putea oferii doar fata pentru care batea Inima lui. La auzirea acelei vesti, Stapanul, isi luase cu grija Inima, o pusese din nou in piept si plecase in cautarea Ei. Cauta si intreba prin fiecare cetate, unde o poate gasi pe Ea sa ii vindece Inima sarmana, insa nimeni nu avea nici un raspuns pentru el. In cautarea lui, multe au fost momentele in care dorea sa se dea batut. El obosise de atata cautare, iar Inima lui gemea de durere si isi anunta moartea prin urlete neauzite. Si asa, si in ultimile clipe si cu ultimile puteri, Inima Stapanului tot mai batea pentru Ea.
Dupa multa vreme de cautare prin fiecare cetate de pe fata pamantului, Stapanul ajunsese din nou acasa fara sa o gaseasca pe Ea. Inima inca nu murise, insa slabise ingrozitor. Toti cei care o cunosteau, o plangeau de mila, atat pe ea, cat si pe Stapanul ei care astepta din zi in zi, din ceas in ceas , sa nu o mai auda batand.
De oboseala vegherii, Stapanul adormise si o visase pe Ea. Pe marea iubire a Inimii lui. Era atat de frumoasa incat numai o atingere daca iar fi dat Inimii ,aceasta s-ar fi vindecat.
Inainte de ivirea zoriilor, Stapanul se trezise. Realizase ca totul fusese un vis, iar Ea tot negasita era. Buimac, fugise catre patul Inimii. In acel moment, un urlet monstros se auzise in tot regatul. Era urletul Stapanului ce isi vedea Inima moarta. Siroaie de lacrimi au inceput sa ii cada pe obraji, si nu se mai putea oprii din suspine. Cu sufletul mahnit, isi pusese Inima intr-un cavou din aur cu interior de matase rosie si pormise sa isi conduca pretioasa lui Inima pe ultimul drum. La acest mars funebru, venise fiecare locuitor al regatului sa ii fie alaturi Stapanului. Dupa funeralii, legenda spune ca Stapanul s-a inchis in castelul lui si nu a mai dorit sa auda sau sa vada pe careva.
De suparare si dor, nu trecuse multa vreme si murise si Stapanul. Pana si in zilele de azi, se vorbeste de Marsul Funebru al Inimii si de moartea Stapanului ei.

Comunicarea pe intuneric.

Eram intr-un beci cu etaj din lemn, inconjurat de pustietate si miros de mucegai. Am plecat din prezenta luminii cu speranta de a-mi ingropa gandurile ce imi taiau corpul in bucati marunte precum boabele de nisip dintr-un desert pustiu. De fapt gresesc. Nu corpul era cel macelarit( desi era mai bine), ci sufletul era cel osandit la moarte prin tortura. Pe drumul dintre cele doua adrese, am ratacit aievea ca intr-un vis in care pasii nu ma ascultau, in care urletul nu se auzea, insa in rest totul era amplificat. Bajaind am cautat intrarea catre locul cu intuneric, si m-am asezat intr-un colt in care greu puteam fi depistat. Dintr-o data, o persoana se afla langa mine intrebandu-ma daca doresc ceva. Si ma gandeam atunci ce imi doresc cu adevarat. Insa individul respectiv nu era nici filozof si nici psiholog. In cele din urma, apa tonica cu lamaie era singurul lucru material ce il puteam dori. Macar asa imi stingeam setea ce ma rodea pe interiorul gatului. Odata sorbind din bautura respectiva, parca ma simteam mai bine, si asta tot la nivel de trup. Insa Sufletul tot in arsita zacea. Iar atunci am inceput sa comunic cu ea. Nu era o comunicare ca toate comunicarile. Era vorba de o comunicare pe intuneric, la nivel de simturi si trairi, fara telefoane mobile sau acces la internet. Locul in care ma aflam, nici macar nu se alfa pe planeta muritorilor, ci totul se intampla intr-o camera uitata dintr-o galaxie indepartata.
Arsita sufletului m-a facut sa urlu catre ea. Am urlat atat de tare incat tot ce zacea in acel intuneric a luat-o la fuga precum liliecii dintr-o pestera la prezenta luminii. Am urlat fara macar sa am speranta ca Ea sa imi raspunda. Am urlat si am tacut. Am tacut asteptand si asteptand un raspuns. Nu stiu sa va spun drept cat timp a trecut, probabil secole intregi, pana cand raspunsul ei a venit catre mine. Era un raspuns bland, atat de bland incat daca eu nu ma opream din urlat, nu il auzeam. Odata auzind ce imi sopteste, am continuat sa imi indrept mintea catre ea. Acum nu mai urlam, ci gandeam. Tot ce ii comunicam nu se mai transmitea prin cuvinte sau zgomot ca si mai inainte, ci prin liniste si intuneric. Incercam sa ii spun cat de mare e iubirea mea, incercam sa ii spun cat de puternic e sevrajul fara ea, incercam sa ii spun cat de dureros e totul fara ea. Dupa ce ii spusesem aceste lucruri, s-a asternut linistea, iar aceasta liniste s-a prelungit pana in stadiul in care eram convins ca un raspuns din partea ei nu va mai veni. Iar atunci cand ma asteptam mai putin, tot in liniste si intuneric, venise raspunsul ei. Acel raspuns se invartea in zona lipsei de incredere, Zicea ca totul este la nivel de parere personala si nesanatoasa. Atunci am inceput din nou sa urlu si sa nu mai ascult raspunsurile ei. Si totul devenise un monolog. Un monolog pe intuneric. Urlam atat de tare incat nici raspunsurile mele nu le mai auzeam. Imi cream in propria-mi minte dialoguri, imi cream intanlniri cu Ea, imi cream pana si sentimentele ei. Zaceam si cream intruna. Insa tot acest proces fals de creatie ma obosise. Am obosit atat de tare incat simturile si puterile mele imi urlau la randul lor ca am murit. Si probabil asa si era. Asa ca m-am complacut in acea stare moarta in care timpul disparuse si ma bucuram ironic de starea de nesimtire si liniste profunda. Zaceam intr-un cavou de-al lui Bacovia, in care singurul lucru ce producea miscare, era singura coroana de plumb care scartatia enervant. Pe cripta mortii nici macar un epitaf nu era gravat si nici macar o floare parasita cu lacrimi nu era uitata. Eram doar eu,intunericul si coroana de plumb. Si dupa ce linistea se asternuse fara vointa mea, dupa ce urletul meu nu mai avea putere sa se auda, am auzit iarasi vocea ei blanda ca un susur de apa ce spunea " Te Iubesc, Ba ! " . Atunci am inlaturat capacul, am indepartat coroana de plumb, am deschis cavoul si am inceput sa pasesc timid pe o poteca ingusta dar lunga, in care bornele kilometrice imi indicau sutele de kilometrii ce ii aveam sa ii parcurg pe intuneric catre Ea. Eram iesit din acel beci cu etaj din lemn, eram din nou la viata si eram din nou pe drumul catre Ea. Insa comunicarea pe intuneric a continuat. Nu mai conta lumina sau intunericul. Tot ce conta era comunicarea.