Călătorul

Pe-un peron pustiu de gară

În care vântul fluiera un vers uitat,

Aştepta să se facă seară

Să se urce-n trenul amintirii îmbălsămat.

Aştepta de două ceasuri

Lungi cu fiecare minut trecut

Trenul cel fără de popasuri

Ce  avea să-l ducă în necunoscut.

La revedere de la nimeni nu şi-a luat.

De fapt toti plecase mai curând

Rămăsese ultimul  în singurătate şi anonimat,

Ultimul călător al ultimului gând.

Trenul mortii ajunsese-n gară

Mecanicul în negru îmbrăcat

Îl îndemnase să se urce cu o voce grea si răguşit amară,

Un drum lung el avea de îndurat.

Şuieratul trenului se auzea în zare

Încet, încet din gară el a plecat

Să îl ducă pe călător în veşnica uitare,

Unde totul este mort şi îngropat. 

  


  

Blestemul Siluetei

După o seară petrecută la un cinema
Cei doi stăteau în maşină discutând
Lângă un câmp de flori ofilite şi cumva,
Cei doi lângă cimitir ajungând.

Ea îi povestea experienţe sinistre din trecut.
El încerca o timidă consolare
Să constate amândoi cu frică şi temut,
Ursita era cea care i-a adus în cale.

Îi spusese că el îi era prevestit
De câţiva ani trecuţi în urmă
De către o bătrână şi şi-a amintit,
Cuvintele ei cât de zgomotos răsună.

El ezita să îi dea crezare.
De fapt ce minte sănătoasă ar fi crezut
Că acea seară nu era o întâmplare,
Ci totul trebuia să fie petrecut.

După o jumătate de ceas de conversatii si-un sărut,
Atentia ei ii fusese usor usor furată
De o siluetă îmbrăcată într-un negru costum,
Cămaşă albă şi cu pleată grizonată.

De-a ei prezentă el nu era constient
Doar fata blondă o putea vedea
Iar silueta printre morminte privea insistent
Dar sărutul lor nu se mai încheia.

Geloasă silueta cu mâna un gest a facut
Vraja dintre dintre cei doi ruptându-se uşor,
Iar ea îi făcuse de cunoscut
De silueta neagră şi al ei puternic dor.

Blestemati erau acum cei doi
Sau cel putin a lor iubire
Predestinarea lor s-a sfârşit în zorii zilei şi apoi
El rămăsese singur, îngropat în amăgire